Am crescut intr-o lume in care luptai sa ai, altfel n-aveai. Pana si painea pe cartela era cu lupta. Aveam 7-8 ani si ma-mbulzeam printre oameni in toata firea, sa duc acasa zilnicele doua pani negre necajitei mele familii de la tzeara Brailei. Mai tirziu, la Bucuresti, tot asa: fara imbulzeala, nu luai nimic, n’aveai belet, nu vedeai filmu’... Mama-mi spunea: “Da din coate, sa traiesti, altfel te duci pulii de suflet!”, ma iertati de vorba rea. Si dadeam din coate, ce sa fi facut, sa ma duc... de suflet? Sa fiu “un mambleg”? “Sa apuci in fata” - asta era misiunea. N-o implineai, nu te calificai, “nu erai bun de nimic”.
Prea tirziu, am bagat sama ca, acolo unde unii-si dadeau duhu’ sa apuce, altii - jmekerii - intrau pe din dos, sa ia pe-ndelete si pe saturate. Ca gestionarii, responsabilii de la „limentara” - cum spunea vecina mea tiganca - macelarii si aprozaristii aveau un statut social la care nici nu puteam visa eu, cu toate facultatile mele. Tot mama, saraca: „Ai citit atatea carti da’ nu esti in stare de nimic. Uite, Cutare, e kakanar da’ mananca pui fripti cand vrea ranza lui! Si tu te uiti ca milogu-n traista”.
Nu-s invidios din fire, n-am aspirat vreodata la conditia de kakanar. Sant gingas de la natura, am ficatul vigilent, nu suport mirosurile tari, necum duhorile. Asa e, nu sunt in stare de nimic, caci e vremea kakanarilor. Si-a fost, de cind ma stiu. Si-o mai fi? Da’, ce Dumnezeu, a trecut vremea imparatilor si a imperiilor, a filozofilor, si a lor nu mai trece? Uite, bunaoara, leatu’ meu Lucian Chisu, de-o pilda, da’ si altii ca el, se facura mari kakanari la Bucuresti. Da, da’ asta-i „meserie” grea, dom’le. Nu poate orisicare sa fie kakanar. Adicatelea, nu e pentru fitecine, da-o-as dracu’! Cum nu-s caii naravasi, cum nu - muierile sirepe. E ceva, acolo, in matzu gros al omului, care hotaraste: „Tu poti, tu - nu!” Sh’or’cat te-ncordezi tu, ce nu se poate, nu se poate...
Doamne, ce s-ar fi ales de tara asta daca ajungeam toti un neam de kakanari! O tara de kakanari... Asa, suntem nici lae, nici balaie, numa’ o tara nechezol, cum ar veni. Ca pe vremea lui ceasca: 10% kakao („kakanari”), 90% naut („parliti”). Kakanar… Da’ parca nu suna asa rau! Ma gandesc sa-i spun lui jr.: “Tara te vrea kakanar, fiule!” Da’ si asta-i un prapadit, tot asa - gingas, nu suporta duhoarea. Ce s-o alege, Doamne, de el, de toti „handicapatii” care n-au stomacu’ tare, pielea groasa, stalactite la subtiori? Poate are norocul sa fie jmeker - un kakanar mai subtire, asa… Trag si eu nadejde - ca spinul de barba...
Tzara lu’ peste prajit! Dominata de borfete ieftine si kakanari. S-a ajuns la canibalism cainesc. Nu mai e nimic de ros din aceasta tara si toti sunt dalmatieni corciti cu hiene. Nici macar unul nu e curat. Toti sunt patati si dungati... dar nu cu dungi la Gherla ci ascunse pe sub costume de fite. Li se vad epoletii pe la umeri.
RăspundețiȘtergere