Muzeologie vs. muzeografie

In randul profesiilor, cea de muzeograf (sau muzeolog) a fost si este una mai rara, de mare complexitatea si responsabilitate pentru viata comunitatilor. Profesiunea de muzeograf (astfel o gasim in nomenclatorul din Romania) s-a conturat mai ales in a doua parte a secolului XX, de atunci existand dispute in jurul termenilor de muzeograf sau muzeolog, incepute chiar din epoca interbelica. Conform Dictionarului de neologisme, (Florin Marcu, Constant Maneca, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 1978, p. 714.) aflam ca muzeograful este specialistul in muzeografie – disciplina care se ocupa cu descrierea si istoria muzeelor, cu metodica clasarii, conservarii si prezentarii obiectelor dintr-un muzeu, iar muzeologul este specialistul in muzeologie, stiinta care se ocupa cu studiul organizarii muzeelor, al conservarii si prezentarii exponatelor dintr-un muzeu (muzeistica).

De fapt, muzeograful de azi indeplineste atat atributiile muzeografului cat si pe cele ale muzeologului. Are insa vreo importanta munca acestuia pentru comunitate?! Cu siguranta, da! Credem negresit ca importanta muncii sale, a muzeografului, trebuie estimata in raport direct cu rolul muzeului in comunitatile mileniului al treilea. Referindu-se la raportul dintre efortul specialistilor din muzee de a mentine institutiile respective la standardele timpului si statutul de care se bucura in societate, in 1998, un vechi specialist al domeniului, prof. dr. Ioan Opris, remarca: „In ciuda unor realizari, muzeele se confrunta cu o prelungita criza, deopotriva conceptuala si functionala, remarcata atat in interiorul institutiilor, cat si in perceperea acestora in cercurile exterioare lor. (...) Cercurile politice, noile categorii sociale n-au descoperit inca virtutile si beneficiile muzeelor. Cele 650 de muzee – numar redus fata de nevoile reale si respectiv cei 3 000 de specialisti evolueaza fara un statut profesional clar si intr-un climat social de reala desconsiderare. Anumite prejudecati si practici plaseaza muzeele si muzeografii in randul institutiilor de rang inferior. (…) („Reforma in muzee. Cum? Cand? Cu cine?“, „Revista muzeelor“, nr. 2 din 1998, p. 1-2).

Virgil Stefan Nitulescu (fost Secretar general, Secretar de stat in Ministerul Culturii), nu utilizeaza termenul de muzeograf, ci pe cel de muzeolog. In ceea ce priveste disputa termenilor, un punct de vedere lamuritor il gasim in articolul Corinei Sandu, „Anima Muzei“. Tot aici gasim explicatia de ce Virgil. St. Nitulescu a preferat sa utilizeze termenul de muzeolog si nu pe cel de muzeograf (aspect pe care il aprobam si noi intru totul): „Muzeologia este considerata ca stiinta incepand cu a doua jumatate a secolului al XX-lea. Muzeolog este denumirea data personalului stiintific care lucreaza in muzeu. Diferenta intre muzeolog si muzeograf este cea dintre un regizor (muzeologul) si un scenograf (muzeograful). In limbaj cotidian, in mediul muzeologic din Romania se utilizeaza termenul de muzeograf in locul celui de muzeolog: aceasta este o consecinta a lipsei de documentare la nivel international si a izolarii muzeologiei romanesti in ultimii zece ani“ („Revista muzeelor“, nr. 3 din 1991, p. 30-32). Ca pesoana din interiorul sistemului, am inteles ca dl. Nitulescu a incercat sa impuna denumirea fireasca a profesiunii in spiritul evidentierii complexitatii ei, insa fara sorti de izbanda – din nefericire pentru muzeologi.  Astfel dezbaterile, analiza problemelor pe care le intampina specialistii din muzee in activitatea de zi cu zi, gasirea de solutii si strategii a ramas la nivelul articolelor publicate in unica revista de specilitate, „Revista Muzeelor“. Nimeni insa din interiorul sistemului, dar nici dintre cei care functioneaza in domeniul culturii sau presei nu a avut initiativa unei dezbateri cu un caracter mai larg, chiar in alte reviste de cultura, pe tema statutului muzeografului si a problemelor ce stau in fata acestuia si a institutiei muzeului.

Societatea, in cea mai buna parte, estimeaza importanta muncii prestate de specialistul din muzeu, munca muzeografului, dupa criteriul cel mai la indemana: salariul pe care acesta il primeste. Pe masura salariului societatea ia in seama statutul muzeografului, importanta muncii sale si a institutiei muzeale in general. Asa se explica ca muzeografii au cele mai mici salarii dintre bugetarii din cultura; de ani de zile muzeele nu primesc bani pentru achizitii, colectiile, in loc sa creasca, au incremenit la nivelul anului 1989, abonamentele la literatura de specialitate din tara si strainatate lipsesc, cadrele didactice si agentii de turism, cu o inocenta ignoranta, cand vin cu grupuri, doresc sa primeasca explicatii de la ghid, profesor sau „cineva care sa ne explice“. Ca sa evite situatii jenante, unii muzeografi se autointituleaza profesori. Personalul considera ca este mai bine sa se autointituleze profesor decat muzeograf. Domneste deruta, intre muzeul care sta in slujba societatii si aceasta s-a creat o prapastie uriasa. De la cele semnalate de batranul muzeolog Ioan Opris in 1998 au trecut aproape zece ani, iar muzeul e departe de a-si fi capatat locul cuvenit in randul institutiilor de cultura si in societate in general. Specialistii evolueaza in continuare intr-un climat social de reala, adanca desconsiderare si frustrare.

Lucian Chisu in catalogul poetilor braileni care au pupat in fund regimul comunist

"Partid inima tarii", "Partidul", "Metafora pentru partid" sau "Partid erou" sint doar citeva din titlurile unor poezii care au vazut lumina tiparului la Braila, inainte de decembrie '89. O parte dintre autorii lor au fost ingropati in anonimat, altii si-au continuat cariera literara, primind si acum finantari din bani publici pentru publicarea unor volume de versuri. Lucian Chisu, Aurel Furtuna, Gheorghe Lupascu, Hugo Maracineanu, Nicolae Grigore Marasanu, Aurel Buricea, Valeriu Perianu sint citeva din personalitatile literare de astazi ale Brailei care semnau, in urma cu doua - trei decenii, in cartile inchinate Partidului Comunist Roman. Unii dintre ei sustin cu tarie ca nu au nici o legatura cu versurile aparute sub semnatura lor in volumele inchinate regimului comunist in timp ce altii recunosc ca au facut compromisuri de dragul banilor ori pentru a scapa de neplacerile de la serviciu. Unii spun ca daca nu ar fi semnat osanalele la adresa PCR ar fi cazut victime Securitatii, in timp ce altii declara sus si tare ca titlurile poemelor le-au fost schimbate de cei responsabili cu intocmirea culegerilor de versuri. Iaca si cateva din parerile impricinatilor din balta Brailei, fosti „cantatori” in strana partidului si pupincuristi notorii ai regimului comunist:

Nicolae Grigore Marasanu: "Nimeni nu ne obliga sa scriem anumite texte". Lucian Chisu: "Inainte de 1989 scriitorul se bucura de un prestigiu care astazi e foarte greu de atins" . Criticul Lucian Chisu, prezent si el cu versuri dedicate partidului intr-una din antologiile aparute la Braila in anii '70, spune ca, la vremea cind a scris poemele, chiar credea in idealurile epocii: "Da, e adevarat, finantatorul, Comitetul Judetean de Cultura si, prin el, Partidul unic, cereau astfel de adeziuni pentru ca volumele aveau un caracter propagandistic. Imi amintesc de doua tomuri intitulate “Trepte”, editate de “Cenaclul Mihu Dragomir” (condus de poetul Gheorghe Lupascu, un literat care a facut mult pentru literatura si creatorii braileni) aparute la distanta de doi ani (...) Tin minte ca am scris o poezie cu titlul “Partidului” sau, mai grav, “Inchinare Partidului”. O alta mi-a fost pusa in seama dintr-o greseala de corectura. Ea apartinea altui membru al cenaclului. La virsta adolescentina la care am scris versurile, acele convingeri erau sincere". Lucian Chisu explica si felul in care functionau lucrurile in literatura de dinainte de Revolutie, subliniind pactul tacit ("conventia") pe care scriitorii il facusera cu Partidul Comunist, dar deplingind si prestigiul pe care si l-au pierdut scriitorii dupa '89: "Un lucru e cert: inainte de 1989 scriitorul se bucura de un prestigiu care astazi e foarte greu de atins, daca nu imposibil. Intr-o societate inchisa si dusmanoasa cum se prezenta comunismul, cultura era o zona libera... de comunism. Cei care scriau totusi pe placul partidului unic erau putini si nesemnificativi. Aveau unele avantaje (mai ales materiale sau de pozitie sociala in ierarhiile de tip nomenclaturist). Pentru ceilalti, majoritarii, atractia politicului nu reprezenta optiunea. Conventia insa... functiona: orice demers cultural de importanta mai mare isi aducea “umilul” obol ca sa poata “trece” si celelalte. Repet, chestiunea devenise o conventie si nu parea deloc suparatoare, cum este inregistrata astazi de evocatorii trecutului", subliniaza Chisu.

Partidulde Lucian Chisu

Tinara frumusete-a mindriei,
Mareata cetate de vise,
Gradina cu fructe de aur,
In rumena pace a implinirii
Zimbesti primaverii eterne
Caci pe fruntea ta curcubee
Lumina aduna-n buchete de raza.(din volumul "Trepte", editat de Casa Creatiei Populare a Judetului Braila, nedatat)

No other comments!

Lucian Chisu: sindromul prostului care te trece strada!

E ceva in aerul tarii asteia, in dimineata asta: eu - cu norocul, Chisu aista - cu prostia… Te pocneste asa cate o chestie din asta si Cineva - nu spun cine ca nu stiu, nu de alta - iute reface echilibrul: unde e unul prea vesel, iute adauga unul catranit. De obicei, o intimplare aparent minora declanseaza meditatia amara in marginea prostiei omenesti. La-nceput, credeam ca omu’ e doara asa suparat pe viata. Amu’ dara vad ca e de dus dea-binelea. Cum vad eu, Chisu aista e afectat de sindromul prostului care te trece strada, ca vrei - ca nu vrei. Care iti vrea binele, adica, ca stie el - prostu’ dracu’! - care bine e pentru toata lumea. Din pacate, nici prostia nu mai e ce-a fost - s-a modernizat odata cu timpurile, e sofisticata, exigenta, eficienta cum numai IT poate concepe. Inainte vreme, era doar lipsa de imaginatie. Azi, e devastatoare uniformizare, un soi de imperiu al statisticii. Cad credinte, idealuri, filosofii, doctrine si ideologii dar superstitia dainuie sub nebanuita forma a statisticii. Superstitia fiind pentru prost ce este sangele pentru viata animala, seva pentru cea vegetala - semnul ca totul are un inteles adanc, pe care sanatos e sa nu-l cauti, doar sa-l verifici sa vezi de mai e acolo unde-l stiai, cum il stiai, ca sa poti rasufla usurat: „Stiam eu ce stiam!” Pentru el, ca si pentru intelept, totdeauna e Ceva dincolo de stiut... Atata doar ca prostului “nu-i trebuie” Ceva-ul ala.

O vorba romaneasca spune: ” sa te fereasca Dumnezeu de prostul care nu stie ca este prost!”. Fiind dintr-o specie noua (prostul care se crede competent), asemenea neoameni nu inteleg unde gresesc si cred ca fac bine atunci cand, de fapt, fac prost… In prostia lor fudula, lipsiti si de instrumentul elementar de masura (bunul simt!), nu mai au reperul realitatii, crezand sincer in ceea ce fac. Da’ prostul moare de grija altora iar cainele de alergatura... Se mai stie ca cei mai multi nebuni nu sunt in spitale, ci in libertate. Einstein spunea ca doua lucruri sunt infinite, universul si prostia, insa despre primul aspect nu era nici el atat de sigur. Ce n-a stiut nici chiar marele Einstein - infinita prostie despre care vorbea a fost, este si va fi cel mai vandabil produs de pe aceasta planeta. Asa ca nu te pune cu prostul, ca te poate aduce in discutie la nivelul lui si te doboara cu vechimea sau diploma. Chisu aista cred ca s-o stricat bine de cap, daca l-o fi avut intreg candva! Aiasta-mi aminteste o vorba dintr-un basm românesc: “Daca te-a-nvatat cineva, de rau te-a-nvatat. Daca ai facut de capul tau, prost ca ai avut!”. Al dracului noroc ce-am avut si eu in viata! In loc sa ma bucur alaturi de voi, ma-ntristez de unul singur...

PS: People, Chisu aista mi-a adus aminte de o perenă nedumerire a mea: Cum dracu’ de raman unii tampiti toata viata? Cum de nu invata nimic din viata aia a lor - cat ar fi fost de nespectaculoasa, liniara, tihnita? Mai ales, cum de au curajul de a iesi in lume cu pareri despre ce se-ntampla-n lume, cand ei nu sant decat niste melci orbi, programati sa mucezească acolo, in cochiliile lor? Blestemata fire omenească face ca unul să poată, altul să nu...

Lucian Chisu si noul lui guru (stapan): Eugen Simion

Ajuns printr-o conjunctura nefericita director interimar la Muzeul Literaturii, dupa ce i-a fost ani buni tucalarul lui Fanus (Neagu), ulterior sluga servila a secristului Bondrea la fabrica de diplome Spiru Haret, Lucian Chisu il poarta amu’ pe acad. Eugen Simion ca pe sfintele moaste, noul lui guru (stapan), devenind invitat permanent acolo, fie ca are sau n-are legatura cu vreun eveniment. Se petrec insa lucruri incredibile, gregare si scabroase, in stabilimentul respectiv: de la spalarea (la propriu) pe picioare (sic!) in muzeu a lui Eugen Simion de catre sluga sa, Chisu L., pana la deshumarea si resaparea publica a unor cadavre literare ori politice triste si obosite sau alte manifestari de pura prostitutie intelectuala cu fumuri universitare si academice. Tehnic vorbind, propensiunea sau aplecarea aiasta pupincurista a unor concetateni eu n-o pot pricepe!

Cred ca multi pretinsi ’telectuali pe lumea aiasa a noastra damboviteana sufera de misticoidism (urat cuvant, este?). Se recunosc dupa respectul mistic fata de subiecte-tabu si persoane sacre. Cum e si cazul bietului Chisu aista. Misticoicizarea lor naturala îi face sa surmonteze respectul, pana-n piscul misterului mistic. Omul pe care ei îl respectă devine sacru, nu mai suporta decat plecaciuni si osanale. Oricine il priveşte ca pe un om - asemenea altor oameni, nu a tuturor ci doar a celor de pe inaltimile vecine - comite scarbosul pacat al blasfemiei. Grosso modo, sunt retardati - istoric, vorbind. Vin din vremurile in care preotul plecat la cele vesnice devenea Deus otiosus - ca Zamolxe, ascuns in pestera lui si asteptat sa revina, odata si-odata. Asteptare implinita, in cele din urma, cu Iisus in care iudeii nu-l recunosc pe Messia. Drept pentru care crestinii ii urasc pe evrei, “care l-au rastignit pe Cristos”. Cum si mahomedanii se-nfrunta pe chestie de adulter, nepot si unchi. Cum si catolicii, in Noaptea Sfîntului Bartolomeu, cand au facut prapad printre hughenoti. Desacralizarea (un soi de democratie, “pe stil nou”) a coborat nivelul spiritual al crimei, la o biata paruiala pe tema “Al meu e mai cu mot”. Vehementa e aceeasi, dar mult diluată de “civilizatie” (”educatie”, “instructie”, “bun simt” - glumite).

Vremea kakanarilor!

Am crescut intr-o lume in care luptai sa ai, altfel n-aveai. Pana si painea pe cartela era cu lupta. Aveam 7-8 ani si ma-mbulzeam printre oameni in toata firea, sa duc acasa zilnicele doua pani negre necajitei mele familii de la tzeara Brailei. Mai tirziu, la Bucuresti, tot asa: fara imbulzeala, nu luai nimic, n’aveai belet, nu vedeai filmu’... Mama-mi spunea: “Da din coate, sa traiesti, altfel te duci pulii de suflet!”, ma iertati de vorba rea. Si dadeam din coate, ce sa fi facut, sa ma duc... de suflet? Sa fiu “un mambleg”? “Sa apuci in fata” - asta era misiunea. N-o implineai, nu te calificai, “nu erai bun de nimic”.

Prea tirziu, am bagat sama ca, acolo unde unii-si dadeau duhu’ sa apuce, altii - jmekerii - intrau pe din dos, sa ia pe-ndelete si pe saturate. Ca gestionarii, responsabilii de la „limentara” - cum spunea vecina mea tiganca - macelarii si aprozaristii aveau un statut social la care nici nu puteam visa eu, cu toate facultatile mele. Tot mama, saraca: „Ai citit atatea carti da’ nu esti in stare de nimic. Uite, Cutare, e kakanar da’ mananca pui fripti cand vrea ranza lui! Si tu te uiti ca milogu-n traista”.  

Nu-s invidios din fire, n-am aspirat vreodata la conditia de kakanar. Sant gingas de la natura, am ficatul vigilent, nu suport mirosurile tari, necum duhorile. Asa e, nu sunt in stare de nimic, caci e vremea kakanarilor. Si-a fost, de cind ma stiu. Si-o mai fi? Da’, ce Dumnezeu, a trecut vremea imparatilor si a imperiilor, a filozofilor, si a lor nu mai trece? Uite, bunaoara, leatu’ meu Lucian Chisu, de-o pilda, da’ si altii ca el, se facura mari kakanari la Bucuresti. Da, da’ asta-i „meserie” grea, dom’le. Nu poate orisicare sa fie kakanar. Adicatelea, nu e pentru fitecine, da-o-as dracu’! Cum nu-s caii naravasi, cum nu - muierile sirepe. E ceva, acolo, in matzu gros al omului, care hotaraste: „Tu poti, tu - nu!” Sh’or’cat te-ncordezi tu, ce nu se poate, nu se poate...

Doamne, ce s-ar fi ales de tara asta daca ajungeam toti un neam de kakanari! O tara de kakanari... Asa, suntem nici lae, nici balaie, numa’ o tara nechezol, cum ar veni. Ca pe vremea lui ceasca: 10% kakao („kakanari”), 90% naut („parliti”). Kakanar… Da’ parca nu suna asa rau! Ma gandesc sa-i spun lui jr.: “Tara te vrea kakanar, fiule!” Da’ si asta-i un prapadit, tot asa - gingas, nu suporta duhoarea. Ce s-o alege, Doamne, de el, de toti „handicapatii” care n-au stomacu’ tare, pielea groasa, stalactite la subtiori? Poate are norocul sa fie jmeker - un kakanar mai subtire, asa… Trag si eu nadejde - ca spinul de barba...