Lucian Chisu: un paranoic in libertate...

Muzeul Literaturii sub zodia comunismului si nationalismul paranoic

Cutie de rezonanta a complexelor, resentimentelor si orgoliilor marunte, critic literar ratat, poet esuat, cantaret in „strana” comunismului, Lucian Chisu este produsul paranoic al imposturii unui mod de gandire, unor convingeri protocroniste si proletcultiste sau totalitariste ori etatiste si unui sistem de hibrid de extractie comunista si/sau nationalist socialista, pe care le sustine si le promoveaza cu o tenacitate si incrancenare abil disimulate...

Ce este paranoia?

Termenul „paranoia” deriva din limba greaca, traducerea aproximativa fiind “in afara logicii” (para = alături, noia = judecată). Paranoia este o tulburare psihica, ce se caracterizeaza practic prin delir organizat de lunga durata, o alta denumire a bolii fiind de “nebunie sistematizata”. Delirul poate fi definit ca pierderea simtului realitatii, ce se traduce printr-un ansamblu de convingeri false si irationale, la care insa persoana adera ferm. Afectiunea este la limita dintre boala psihica si comportamentul normal, fiind destul de greu de diferentiat de un anumit tip de “normalitate”. In majoritatea cazurilor, comportamentul este aparent normal, „pacientul” este ancorat in realitate si capabil sa se descurce in societate, sa isi realizeze cu o tenecitate iesita din comun scopurile propuse.

Caracteristicile

Personalitatea paranoica are urmatoarele caracteristici: rigiditate comportamentala, egocentrism (el este centrul universului in care traieste), lipsa de empatie (incapacitatea de a-i intelege pe cei din jur), impenetrabilitate la critica (orice critica este un atac la persoana sa), este hiper-orgolioasa, este megalomana (se “da mare”), se supraapreciaza (isi aroga calitati inexistente, sau isi supraevalueaza calitatile existente), are erori importante in judecarea faptelor celor din jur (pe care le subapreciaza) sau ale sale (pe care le supraapreciaza), este neincrezator total in cei din jur (familie, mediu de munca, prieteni) pe care ii suspicioneaza ca l-ar minti sau insela. Desi judecata paranoicului pare logica, ea porneste de la premise sau interpetari false ale realitatii, pe care nu le verifica niciodata (fiind “sigur” ca are totdeauna dreptate), de aceea concluzia sa finala nu poate fi decat falsa.

Mod de manifestare

Paranoicul persevereaza in convingerile sale pe lungi perioade de timp, acestea fiind intarite de orice “argument” pe care il gaseste, si nu il verifica. In conditiile in care inteligenta sa este peste medie, paranoicul este un adversar de temut. Lupta il mobilizeaza, de altfel paranoia isi arata adevarata putere (si in acelasi timp adevarata fata) in conditiile unui conflict. Nu cedeaza usor, ci dimpotriva, este extrem de perseverent. Acuzatiile sale sunt extrem de bine argumentate logic (pana la un punct), de o coerenta extrema. Un paranoic inteligent aproape te poate convinge ca lumea este condusa de masoni sau de reptilieni (extrateresti) printr-o dizertatie bine argumentata si …chiar bine documentata. Convingerile sale rigide nu il fac un partener de conversatie prea placut, mai ales ca in cele mai multe cazuri ii lipseste simtul umorului. Comportamentul sau reuseste in cele din urma sa-i agaseze pe cei din jur, caz in care reactia lui va fi : “Stiam eu ca am dreptate! Experienta clinica a dovedit ca persoanele care prezinta tendinte paranoice au fost in mod sistematic umilite si dominate de figuri parentale, sadic-autoritare in copilarie sau mai tarziu, la pubertate, tinerete sau mai grav la maturitate. Multi parinti sau mentori spirituali, in dorinta lor “de a-si pregati copiii’discipolii pentru a infrunta vicisitudinile vietii”, sunt extraordinar de generosi cu criticile si deosebit de zgarciti cu laudele. “Pe copil trebuie sa-l pupi doar in somn” este o zicala care s-a bucurat de o popularitate imensa in trecut. In aceste conditii, nu-i de mirare ca respectivii copii s-au simtit persecutati. Chiar au fost persecutati! Criticismul constant, pedepsele frecvente, umilintele, nedrepte si imprevizibile, acordate in functie de capriciile de moment ale adultilor, parinti sau mentorilor, imposibil de multumit, manipulativi, autoritari, intruzivi si controlatori, iata cativa factori care favorizeaza sedimentarea trasaturilor paranoide la copii. Alte persoane au invatat paranoia din familie. Lor li s-au inoculat de timpuriu idei precum : “nu trebuie sa ai incredere decat in membrii familiei tale”, “lumea de afara este o jungla”, “prietenii nu sunt adevarati prieteni; cauta doar sa profite de tine si te parasesc la greu”, “fii vigilent tot timpul si pazeste-ti spatele” etc. Astfel, viitorul paranoic invata de timpuriu ca lumea este un loc primejdios, in care pericolele pandesc la tot pasul, plin de oameni ostili, rau intentionati, in raport cu care el se simte vulnerabil si de care trebuie sa se apere. Construindu-se in raport cu o figura parentala autoritara, manipulativa, intruziva si controlatoare a unui mentor suprem, paranoicul oscileaza intre sentimente intense de frica, rusine, neputinta, umilire, dispret fata de propria persoana, pe de o parte, si omnipotenta, megalomanie, sete de razbunare, pe de alta parte. Paranoicul devine un teren fertil de manifestari aberante sau extremiste, national-comuniste ori fasciste.

Temele delirului paranoic

Temele delirante cele mai frecvent intalnite la paranoici sunt: delir de tip persecutat/persecutor (paranoicul putant evolua din postura de persecutat – imaginar- in cea de persecutor -real); delir de gelozie (partenerul il insala); delir erotoman / pasional ( o anumita persoana este clar indragostita de el); delir de interpretare (interpretarea eronata a faptelor);  delir de marire/grandoare (se crede organizator, conducator, inventator, reformator social politic sau religios, are convingerea ca poseda un mare talent in domeniul sau de activitate, ca are relatii speciale cu persoane sus-puse, la randul sau fiind o persoana marcanta, geniala, descoperitor de solutii in toate problemele); delirul de revendicare; delir somatic / ipohondru (crede ca are un defect fizic sau o boala remarcata de cei din jur);  delir nespecific -delir fara o tema constanta.

Diagnosticul

Atitudinea celor din grupul paranoicului (familie, colegi, prieteni) fata de el, este interpretata de acesta delirant, determinand inadaptarea acestuia, datorita persecutiei imaginare, „pacientul”  convins de propria valoare (supraevaluata) si netemeinicia atitudinii rezervate a celorlalti, devine progresiv agresiv , lupta pentru cauza sa – pe care o considera si a altora din grupul sau, (deseori fara nici o dovada, de fapt el fiind autoizolat in grup). El intra in conflict cu cei din grup si societate, devenind din persecutat, persecutor , mai ales daca pozitia sociala permite acest lucru. Paranoicul isi descopera calitati de lider de grup, iar grupul crescand progresiv, poate ajunge sa se considere lider de organizatie, de partid, tara, chiar lider mondial sau mijlocitor al relatiei cu divinitatea. Daca paranoicul are coordonarea unei echipe (este manager, sef de echipa, lider politic, etc), se manifesta ca un luptator, dand impresia de hiperactivitate si energie, dar fara eficienta corespunzatoare energiei consumate, datorita orientarii deseori gresite din start a actiunilor, risipei de energie pentru autoaparare si opozitiei la schimbare. Ajunsi in pozitii de autoritate, paranoicii au tendinta de a deveni dictatori. Hitler, Stalin, Castro etc . sunt doar cateva exemple de paranoici celebri.

Evolutia bolii

Delirul paranoic se instaleaza treptat, dureaza perioade lungi de timp (ani-zeci de ani), existand o perioada de debut (in care sunt elaborate ideile si convingerile delirante), o perioada de stare (in care are loc transformarea personalitatii paranoiace) si perioada terminala in care delirul diminua progresiv prin inaintarea in varsta. Din punct de vedere clinic, paranoicul se comporta in aparenta normal, perceptia este normala, la fel si atentia care este insa dirijata spre ideea sa deliranta. Memoria este conservata, dar pot apare paramnezii (iluzii de memorie) in functie de tipul de delir. Ideile delirante nu sunt bizare, sunt culese din viata reala. Ele se instaleaza progresiv si se pot consolida, existand si riscul de contaminare a celor din jur (deliruri in doi/colective); contaminarea poate face ca cei din grup sa considere ca traiesc intr-o atmosfera normala, fiind deseori surprinsi de parerea celor din afara grupului, care ii considera cel putin ciudati comportamental.

Cum sa convietuim cu o persoana paranoica?

Daca exista situatii in care trebuie sa lucrati cu o persoana cu comportament paranoic, cateva sfaturi pot fi utile: limbajul cu paranoicul trebuie sa fie concis si clar, pentru a putea fi cat mai putin interpretat (aceasta fiind tentinta pacientului paranoic); paranoicul nu trebuie evitat nici fizic, si nici in discutii, evitarea accentuandu-i convingerea asupra vinei dvs; capitularea intr-o discutie cu un paranoic, il va face sa se simta jignit, desconsiderat; dupa cum am spus paranoicul este logic; de aceea, in discutiile cu el incercati sa apelati la argumente logice, dar mai ales la reguli si legi; paranoicul fiind obsedat de respectarea legii, exista sansa sa fie convins de astfel de argumente; nu incercati sa spuneti direct ca aveti dreptate, chiar daca acest lucru este evident pentru toata lumea, deoarece paranoicul nu va accepta ca el nu are dreptate totdeauna, si poate recurge la decizii irationale, doar pentru a se ridica deasupra esecului.

Tratamentul

Boala este in general netratabila medicamentos, pentru ca bolnavul nu-si recunoaste boala, si in consecinta nu accepta tratamentul, putand sa devina agresiv la tendinta de tratament, pe care o considera otravire sau tradare... Din pacate, paranoia este iremediabila.  Majoritatea paranoicilor sunt in liberatate.  Este si cazul “pacientului” nostru, pe care il recunoasteti usor dupa diagnoza si anamneza de mai sus.  Numele lui este Lucian Chisu. Si se afla printre voi...

Muzeologie vs. muzeografie

In randul profesiilor, cea de muzeograf (sau muzeolog) a fost si este una mai rara, de mare complexitatea si responsabilitate pentru viata comunitatilor. Profesiunea de muzeograf (astfel o gasim in nomenclatorul din Romania) s-a conturat mai ales in a doua parte a secolului XX, de atunci existand dispute in jurul termenilor de muzeograf sau muzeolog, incepute chiar din epoca interbelica. Conform Dictionarului de neologisme, (Florin Marcu, Constant Maneca, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 1978, p. 714.) aflam ca muzeograful este specialistul in muzeografie – disciplina care se ocupa cu descrierea si istoria muzeelor, cu metodica clasarii, conservarii si prezentarii obiectelor dintr-un muzeu, iar muzeologul este specialistul in muzeologie, stiinta care se ocupa cu studiul organizarii muzeelor, al conservarii si prezentarii exponatelor dintr-un muzeu (muzeistica).

De fapt, muzeograful de azi indeplineste atat atributiile muzeografului cat si pe cele ale muzeologului. Are insa vreo importanta munca acestuia pentru comunitate?! Cu siguranta, da! Credem negresit ca importanta muncii sale, a muzeografului, trebuie estimata in raport direct cu rolul muzeului in comunitatile mileniului al treilea. Referindu-se la raportul dintre efortul specialistilor din muzee de a mentine institutiile respective la standardele timpului si statutul de care se bucura in societate, in 1998, un vechi specialist al domeniului, prof. dr. Ioan Opris, remarca: „In ciuda unor realizari, muzeele se confrunta cu o prelungita criza, deopotriva conceptuala si functionala, remarcata atat in interiorul institutiilor, cat si in perceperea acestora in cercurile exterioare lor. (...) Cercurile politice, noile categorii sociale n-au descoperit inca virtutile si beneficiile muzeelor. Cele 650 de muzee – numar redus fata de nevoile reale si respectiv cei 3 000 de specialisti evolueaza fara un statut profesional clar si intr-un climat social de reala desconsiderare. Anumite prejudecati si practici plaseaza muzeele si muzeografii in randul institutiilor de rang inferior. (…) („Reforma in muzee. Cum? Cand? Cu cine?“, „Revista muzeelor“, nr. 2 din 1998, p. 1-2).

Virgil Stefan Nitulescu (fost Secretar general, Secretar de stat in Ministerul Culturii), nu utilizeaza termenul de muzeograf, ci pe cel de muzeolog. In ceea ce priveste disputa termenilor, un punct de vedere lamuritor il gasim in articolul Corinei Sandu, „Anima Muzei“. Tot aici gasim explicatia de ce Virgil. St. Nitulescu a preferat sa utilizeze termenul de muzeolog si nu pe cel de muzeograf (aspect pe care il aprobam si noi intru totul): „Muzeologia este considerata ca stiinta incepand cu a doua jumatate a secolului al XX-lea. Muzeolog este denumirea data personalului stiintific care lucreaza in muzeu. Diferenta intre muzeolog si muzeograf este cea dintre un regizor (muzeologul) si un scenograf (muzeograful). In limbaj cotidian, in mediul muzeologic din Romania se utilizeaza termenul de muzeograf in locul celui de muzeolog: aceasta este o consecinta a lipsei de documentare la nivel international si a izolarii muzeologiei romanesti in ultimii zece ani“ („Revista muzeelor“, nr. 3 din 1991, p. 30-32). Ca pesoana din interiorul sistemului, am inteles ca dl. Nitulescu a incercat sa impuna denumirea fireasca a profesiunii in spiritul evidentierii complexitatii ei, insa fara sorti de izbanda – din nefericire pentru muzeologi.  Astfel dezbaterile, analiza problemelor pe care le intampina specialistii din muzee in activitatea de zi cu zi, gasirea de solutii si strategii a ramas la nivelul articolelor publicate in unica revista de specilitate, „Revista Muzeelor“. Nimeni insa din interiorul sistemului, dar nici dintre cei care functioneaza in domeniul culturii sau presei nu a avut initiativa unei dezbateri cu un caracter mai larg, chiar in alte reviste de cultura, pe tema statutului muzeografului si a problemelor ce stau in fata acestuia si a institutiei muzeului.

Societatea, in cea mai buna parte, estimeaza importanta muncii prestate de specialistul din muzeu, munca muzeografului, dupa criteriul cel mai la indemana: salariul pe care acesta il primeste. Pe masura salariului societatea ia in seama statutul muzeografului, importanta muncii sale si a institutiei muzeale in general. Asa se explica ca muzeografii au cele mai mici salarii dintre bugetarii din cultura; de ani de zile muzeele nu primesc bani pentru achizitii, colectiile, in loc sa creasca, au incremenit la nivelul anului 1989, abonamentele la literatura de specialitate din tara si strainatate lipsesc, cadrele didactice si agentii de turism, cu o inocenta ignoranta, cand vin cu grupuri, doresc sa primeasca explicatii de la ghid, profesor sau „cineva care sa ne explice“. Ca sa evite situatii jenante, unii muzeografi se autointituleaza profesori. Personalul considera ca este mai bine sa se autointituleze profesor decat muzeograf. Domneste deruta, intre muzeul care sta in slujba societatii si aceasta s-a creat o prapastie uriasa. De la cele semnalate de batranul muzeolog Ioan Opris in 1998 au trecut aproape zece ani, iar muzeul e departe de a-si fi capatat locul cuvenit in randul institutiilor de cultura si in societate in general. Specialistii evolueaza in continuare intr-un climat social de reala, adanca desconsiderare si frustrare.

Lucian Chisu in catalogul poetilor braileni care au pupat in fund regimul comunist

"Partid inima tarii", "Partidul", "Metafora pentru partid" sau "Partid erou" sint doar citeva din titlurile unor poezii care au vazut lumina tiparului la Braila, inainte de decembrie '89. O parte dintre autorii lor au fost ingropati in anonimat, altii si-au continuat cariera literara, primind si acum finantari din bani publici pentru publicarea unor volume de versuri. Lucian Chisu, Aurel Furtuna, Gheorghe Lupascu, Hugo Maracineanu, Nicolae Grigore Marasanu, Aurel Buricea, Valeriu Perianu sint citeva din personalitatile literare de astazi ale Brailei care semnau, in urma cu doua - trei decenii, in cartile inchinate Partidului Comunist Roman. Unii dintre ei sustin cu tarie ca nu au nici o legatura cu versurile aparute sub semnatura lor in volumele inchinate regimului comunist in timp ce altii recunosc ca au facut compromisuri de dragul banilor ori pentru a scapa de neplacerile de la serviciu. Unii spun ca daca nu ar fi semnat osanalele la adresa PCR ar fi cazut victime Securitatii, in timp ce altii declara sus si tare ca titlurile poemelor le-au fost schimbate de cei responsabili cu intocmirea culegerilor de versuri. Iaca si cateva din parerile impricinatilor din balta Brailei, fosti „cantatori” in strana partidului si pupincuristi notorii ai regimului comunist:

Nicolae Grigore Marasanu: "Nimeni nu ne obliga sa scriem anumite texte". Lucian Chisu: "Inainte de 1989 scriitorul se bucura de un prestigiu care astazi e foarte greu de atins" . Criticul Lucian Chisu, prezent si el cu versuri dedicate partidului intr-una din antologiile aparute la Braila in anii '70, spune ca, la vremea cind a scris poemele, chiar credea in idealurile epocii: "Da, e adevarat, finantatorul, Comitetul Judetean de Cultura si, prin el, Partidul unic, cereau astfel de adeziuni pentru ca volumele aveau un caracter propagandistic. Imi amintesc de doua tomuri intitulate “Trepte”, editate de “Cenaclul Mihu Dragomir” (condus de poetul Gheorghe Lupascu, un literat care a facut mult pentru literatura si creatorii braileni) aparute la distanta de doi ani (...) Tin minte ca am scris o poezie cu titlul “Partidului” sau, mai grav, “Inchinare Partidului”. O alta mi-a fost pusa in seama dintr-o greseala de corectura. Ea apartinea altui membru al cenaclului. La virsta adolescentina la care am scris versurile, acele convingeri erau sincere". Lucian Chisu explica si felul in care functionau lucrurile in literatura de dinainte de Revolutie, subliniind pactul tacit ("conventia") pe care scriitorii il facusera cu Partidul Comunist, dar deplingind si prestigiul pe care si l-au pierdut scriitorii dupa '89: "Un lucru e cert: inainte de 1989 scriitorul se bucura de un prestigiu care astazi e foarte greu de atins, daca nu imposibil. Intr-o societate inchisa si dusmanoasa cum se prezenta comunismul, cultura era o zona libera... de comunism. Cei care scriau totusi pe placul partidului unic erau putini si nesemnificativi. Aveau unele avantaje (mai ales materiale sau de pozitie sociala in ierarhiile de tip nomenclaturist). Pentru ceilalti, majoritarii, atractia politicului nu reprezenta optiunea. Conventia insa... functiona: orice demers cultural de importanta mai mare isi aducea “umilul” obol ca sa poata “trece” si celelalte. Repet, chestiunea devenise o conventie si nu parea deloc suparatoare, cum este inregistrata astazi de evocatorii trecutului", subliniaza Chisu.

Partidulde Lucian Chisu

Tinara frumusete-a mindriei,
Mareata cetate de vise,
Gradina cu fructe de aur,
In rumena pace a implinirii
Zimbesti primaverii eterne
Caci pe fruntea ta curcubee
Lumina aduna-n buchete de raza.(din volumul "Trepte", editat de Casa Creatiei Populare a Judetului Braila, nedatat)

No other comments!

Lucian Chisu: sindromul prostului care te trece strada!

E ceva in aerul tarii asteia, in dimineata asta: eu - cu norocul, Chisu aista - cu prostia… Te pocneste asa cate o chestie din asta si Cineva - nu spun cine ca nu stiu, nu de alta - iute reface echilibrul: unde e unul prea vesel, iute adauga unul catranit. De obicei, o intimplare aparent minora declanseaza meditatia amara in marginea prostiei omenesti. La-nceput, credeam ca omu’ e doara asa suparat pe viata. Amu’ dara vad ca e de dus dea-binelea. Cum vad eu, Chisu aista e afectat de sindromul prostului care te trece strada, ca vrei - ca nu vrei. Care iti vrea binele, adica, ca stie el - prostu’ dracu’! - care bine e pentru toata lumea. Din pacate, nici prostia nu mai e ce-a fost - s-a modernizat odata cu timpurile, e sofisticata, exigenta, eficienta cum numai IT poate concepe. Inainte vreme, era doar lipsa de imaginatie. Azi, e devastatoare uniformizare, un soi de imperiu al statisticii. Cad credinte, idealuri, filosofii, doctrine si ideologii dar superstitia dainuie sub nebanuita forma a statisticii. Superstitia fiind pentru prost ce este sangele pentru viata animala, seva pentru cea vegetala - semnul ca totul are un inteles adanc, pe care sanatos e sa nu-l cauti, doar sa-l verifici sa vezi de mai e acolo unde-l stiai, cum il stiai, ca sa poti rasufla usurat: „Stiam eu ce stiam!” Pentru el, ca si pentru intelept, totdeauna e Ceva dincolo de stiut... Atata doar ca prostului “nu-i trebuie” Ceva-ul ala.

O vorba romaneasca spune: ” sa te fereasca Dumnezeu de prostul care nu stie ca este prost!”. Fiind dintr-o specie noua (prostul care se crede competent), asemenea neoameni nu inteleg unde gresesc si cred ca fac bine atunci cand, de fapt, fac prost… In prostia lor fudula, lipsiti si de instrumentul elementar de masura (bunul simt!), nu mai au reperul realitatii, crezand sincer in ceea ce fac. Da’ prostul moare de grija altora iar cainele de alergatura... Se mai stie ca cei mai multi nebuni nu sunt in spitale, ci in libertate. Einstein spunea ca doua lucruri sunt infinite, universul si prostia, insa despre primul aspect nu era nici el atat de sigur. Ce n-a stiut nici chiar marele Einstein - infinita prostie despre care vorbea a fost, este si va fi cel mai vandabil produs de pe aceasta planeta. Asa ca nu te pune cu prostul, ca te poate aduce in discutie la nivelul lui si te doboara cu vechimea sau diploma. Chisu aista cred ca s-o stricat bine de cap, daca l-o fi avut intreg candva! Aiasta-mi aminteste o vorba dintr-un basm românesc: “Daca te-a-nvatat cineva, de rau te-a-nvatat. Daca ai facut de capul tau, prost ca ai avut!”. Al dracului noroc ce-am avut si eu in viata! In loc sa ma bucur alaturi de voi, ma-ntristez de unul singur...

PS: People, Chisu aista mi-a adus aminte de o perenă nedumerire a mea: Cum dracu’ de raman unii tampiti toata viata? Cum de nu invata nimic din viata aia a lor - cat ar fi fost de nespectaculoasa, liniara, tihnita? Mai ales, cum de au curajul de a iesi in lume cu pareri despre ce se-ntampla-n lume, cand ei nu sant decat niste melci orbi, programati sa mucezească acolo, in cochiliile lor? Blestemata fire omenească face ca unul să poată, altul să nu...

Lucian Chisu si noul lui guru (stapan): Eugen Simion

Ajuns printr-o conjunctura nefericita director interimar la Muzeul Literaturii, dupa ce i-a fost ani buni tucalarul lui Fanus (Neagu), ulterior sluga servila a secristului Bondrea la fabrica de diplome Spiru Haret, Lucian Chisu il poarta amu’ pe acad. Eugen Simion ca pe sfintele moaste, noul lui guru (stapan), devenind invitat permanent acolo, fie ca are sau n-are legatura cu vreun eveniment. Se petrec insa lucruri incredibile, gregare si scabroase, in stabilimentul respectiv: de la spalarea (la propriu) pe picioare (sic!) in muzeu a lui Eugen Simion de catre sluga sa, Chisu L., pana la deshumarea si resaparea publica a unor cadavre literare ori politice triste si obosite sau alte manifestari de pura prostitutie intelectuala cu fumuri universitare si academice. Tehnic vorbind, propensiunea sau aplecarea aiasta pupincurista a unor concetateni eu n-o pot pricepe!

Cred ca multi pretinsi ’telectuali pe lumea aiasa a noastra damboviteana sufera de misticoidism (urat cuvant, este?). Se recunosc dupa respectul mistic fata de subiecte-tabu si persoane sacre. Cum e si cazul bietului Chisu aista. Misticoicizarea lor naturala îi face sa surmonteze respectul, pana-n piscul misterului mistic. Omul pe care ei îl respectă devine sacru, nu mai suporta decat plecaciuni si osanale. Oricine il priveşte ca pe un om - asemenea altor oameni, nu a tuturor ci doar a celor de pe inaltimile vecine - comite scarbosul pacat al blasfemiei. Grosso modo, sunt retardati - istoric, vorbind. Vin din vremurile in care preotul plecat la cele vesnice devenea Deus otiosus - ca Zamolxe, ascuns in pestera lui si asteptat sa revina, odata si-odata. Asteptare implinita, in cele din urma, cu Iisus in care iudeii nu-l recunosc pe Messia. Drept pentru care crestinii ii urasc pe evrei, “care l-au rastignit pe Cristos”. Cum si mahomedanii se-nfrunta pe chestie de adulter, nepot si unchi. Cum si catolicii, in Noaptea Sfîntului Bartolomeu, cand au facut prapad printre hughenoti. Desacralizarea (un soi de democratie, “pe stil nou”) a coborat nivelul spiritual al crimei, la o biata paruiala pe tema “Al meu e mai cu mot”. Vehementa e aceeasi, dar mult diluată de “civilizatie” (”educatie”, “instructie”, “bun simt” - glumite).

Vremea kakanarilor!

Am crescut intr-o lume in care luptai sa ai, altfel n-aveai. Pana si painea pe cartela era cu lupta. Aveam 7-8 ani si ma-mbulzeam printre oameni in toata firea, sa duc acasa zilnicele doua pani negre necajitei mele familii de la tzeara Brailei. Mai tirziu, la Bucuresti, tot asa: fara imbulzeala, nu luai nimic, n’aveai belet, nu vedeai filmu’... Mama-mi spunea: “Da din coate, sa traiesti, altfel te duci pulii de suflet!”, ma iertati de vorba rea. Si dadeam din coate, ce sa fi facut, sa ma duc... de suflet? Sa fiu “un mambleg”? “Sa apuci in fata” - asta era misiunea. N-o implineai, nu te calificai, “nu erai bun de nimic”.

Prea tirziu, am bagat sama ca, acolo unde unii-si dadeau duhu’ sa apuce, altii - jmekerii - intrau pe din dos, sa ia pe-ndelete si pe saturate. Ca gestionarii, responsabilii de la „limentara” - cum spunea vecina mea tiganca - macelarii si aprozaristii aveau un statut social la care nici nu puteam visa eu, cu toate facultatile mele. Tot mama, saraca: „Ai citit atatea carti da’ nu esti in stare de nimic. Uite, Cutare, e kakanar da’ mananca pui fripti cand vrea ranza lui! Si tu te uiti ca milogu-n traista”.  

Nu-s invidios din fire, n-am aspirat vreodata la conditia de kakanar. Sant gingas de la natura, am ficatul vigilent, nu suport mirosurile tari, necum duhorile. Asa e, nu sunt in stare de nimic, caci e vremea kakanarilor. Si-a fost, de cind ma stiu. Si-o mai fi? Da’, ce Dumnezeu, a trecut vremea imparatilor si a imperiilor, a filozofilor, si a lor nu mai trece? Uite, bunaoara, leatu’ meu Lucian Chisu, de-o pilda, da’ si altii ca el, se facura mari kakanari la Bucuresti. Da, da’ asta-i „meserie” grea, dom’le. Nu poate orisicare sa fie kakanar. Adicatelea, nu e pentru fitecine, da-o-as dracu’! Cum nu-s caii naravasi, cum nu - muierile sirepe. E ceva, acolo, in matzu gros al omului, care hotaraste: „Tu poti, tu - nu!” Sh’or’cat te-ncordezi tu, ce nu se poate, nu se poate...

Doamne, ce s-ar fi ales de tara asta daca ajungeam toti un neam de kakanari! O tara de kakanari... Asa, suntem nici lae, nici balaie, numa’ o tara nechezol, cum ar veni. Ca pe vremea lui ceasca: 10% kakao („kakanari”), 90% naut („parliti”). Kakanar… Da’ parca nu suna asa rau! Ma gandesc sa-i spun lui jr.: “Tara te vrea kakanar, fiule!” Da’ si asta-i un prapadit, tot asa - gingas, nu suporta duhoarea. Ce s-o alege, Doamne, de el, de toti „handicapatii” care n-au stomacu’ tare, pielea groasa, stalactite la subtiori? Poate are norocul sa fie jmeker - un kakanar mai subtire, asa… Trag si eu nadejde - ca spinul de barba...

Lucian Chisu: sluga la trei stapani!

Cum s-a dovedit ulterior, numirea lui Lucian Chisu ca director interimar la Muzeul Literaturii nu mai pare acu’ sa fie chiar asa intamplatoare. Omu’ declara, imediat dupa numirea in “fonctie”, spre stupoarea generala, ca va continua „proiectele”, cel putin dubioase, daca nu de-a dreptul penale, incepute de impostorul R. C. Cristea acolo, la care a marsat degraba si in care a fost direct implicat de la inceput. Chisu L. a fost principalul “colaborator” al altui impostor dovedit, Sorin Antohi, “sfatuitorul de taina” in strategia smenurilor lui R. C. Cristea de la Muzeul Literaturii. A participat „plenar” la majoritatea pseudo-conferintelor si paranghelilor pe bani publici, puse la cale pe filiera Borsan&Voiculescu, via „Cuvantul”. Marile “spirite” se intalnesc in eternitatea micilor gainarii. R. C. Cristea s-a dovedit a fi consecvent in hotie, perseverent in lacomie si pervers in diversiune: a vrut sa-si „execute” contractele si sa-si lase un „urmas”. Pe Lucian Chisu! Demn urmas, n-am ce zice! Da’ asta saracu’ asa s-a nascut, palmas, labar adica. Spre deosebire de frate’su Dan, care e din alt aluat. Ala, n-are mama, n-are tata. Baiat „destept”, adica jmecher. Chisu astalalt’ e tipul perfect de oportunist. Asa se face ca, fost autor de versuri schioape si ode inchinate partidului si „conducatorului iubit” inca din frageda pruncie prin fituicile literare si profesoras prin mahalaua Brailei, adunat apoi de pe drumurile din tzeara lui Terente de catre Fanus Neagu, care s-a milostivit de crunta-i prostie si mediocritate, Chisu L. deveni cerchetator, musai „principal” la Muzeul Literaturii si apoi catinel, catinel, profesor universitar de jurnalism la fabrica de diplome a securitatii de la Spiru Haret a securistului Bondrea. Ne putem imagina ce jurnalisti a produs asta acolo. Alta tr’aba... Da’ toata viata lui, L. Chisu asta (nume predestinat!) a fost sluga... Cand la Fanus (Neagu), cand la Marin Sorescu, cand la Eugen Simion, cand la securistu’ Aurelian Bondrea. Acu’ si la Radu Calin Cristea. Nu ma mira neam! R. C. Cristea, care e si el sluga la trei stapani - Manolescu, Patriciu, Tariceanu - viseaza sa fie si el jupanu’ cuiva. Ca’ idealul oricarei slugi e sa ajunga stapanul unei slugi mai mici. Astfel, crescuta cu faramituri, sluga e dispusa la un moment dat sa arunce din rahatul stapanului si altora...

Acu’, doar anecdotic: Chisu aista era parca ceva mai “digerabil” ca aghiotant, cand il trimitea Fanus (Neagu) dupa bautura. Din „idiot” si „jidan imputit”, nu-l scotea, chiar de nu-i era originea, numa’ firea si caracteru’. Stia el bine, bag sama acu’. Iar umilinte mai mari la care-l supunea Fanus, nu-mi pot imagina. Da’ Chisu aista e si el un biet frustrat, ca „fratele” Cristea. Acu’ trage nadejdea sa intre si el in sistem, „secta”, adica. I s-a deschis calea de-amu’. Da’ un individ mai insipid, rar mi-a fost dat sa cunosc... Incolor, inodor, fara sare si piper. De o platitudine perfecta, omu’e de o politete artificiala, aproape gregara.. E genu’ pretios pana in maduva durerii, plicticos de-ti vine sa-i dai palme - ceea ce Fanus (Neagu) facea deseori cu o placere, uneori, e drept, diabolica. Sub aparenta unei seriozitati si politeti ostentative bine mascate, se ascunde insa un caracter duplicitar si o prostie absolut autentica, sub o minte neteda ca scandura, dar bine hodinita. Da’ e bun de carca, are reflexe de sluga, inghite multe. E sluga perfecta, adica. „Garantat” R . C. Cristea, cum ar veni. “Sluga la 3 stapani”! Asta merge, la vreme de criza. Desi, daca pe sluga o cheama Scapin, repede desface borcanul cu viclenii, se unge pe timple, si-ndata i se limpezeste imaginea: Nu-l intereseaza, s-a scos! Lasand toate astea la o parte, mai stiti pe ce sa baza, totusi, rabdarea ingereasca la Goldoni? Ei, pe conştiinta clara a diferentei de statut social, de la Cel de Sus vecinic lasata noua, muritorilor. Astazi, insa, diferenta asta nu mai funcţioneaza. Sluga ajunge stapin, Scapin ajunge jupan, iar fostele slugi ar minca-o nefiarta pe fosta sluga, drept pentru care se ratoiesc la sala masinilor: Baga! Iar masinistu’ baga. Ce sa faca? Masinist si el…